Slujind Domnului

Când vine vorba de apropierea de Dumnezeu, fie că ne place, fie că nu, termenii noștri nu au nici o valoare înaintea Lui. Cred că am ajuns să banalizăm relaţia cu El într-atât de mult încât să crede, şi pretindem că orice atitudine e OK în ochii Lui, că doar suntem copiii Lui şi ne iubeşte şi ne primeşte oricum.

Uităm că înaintea Lui goliciunea noastră cere vărsare de sânge, tocmai pentru a fi acoperiţi, că sandalele noastre uneori trebuie scoase din picioare sau că buzele noastre au nevoie de cărbuni de pe altar pentru a fi curăţite. Sau că trebuie să fim zdrobiţi atunci când venim „aşa cum suntem".

În termenii slujirii noastre înaintea lui Dumnezeu, identitatea noastră este una preoţească. 1 Petru 2.9 spune că suntem „o preoţie împărătească", preoţi care presupun sfinţire, jertfa noastră necurmată înaintea Lui, conform romani 12.1 şi Evrei 13.15 este trupul nostru şi închinarea noastră; fiinţa şi stilul de viaţă înaintea Lui. Pentru fiecare dintre noi această slujbă ar trebui să fie o binecuvântată onoare.

Legea Domnului presupunea „instrucţiuni" clare cu privire la poziţionarea preoţilor în slujba Sa. Nu intru în detalii, însă cartea Levitic ar trebui să ne pună pe gânduri. Da, ritualic vorbind, nu avem ce jertfe să mai aducem, toate fiind împlinite în Cristos Isus, jertfele spirituale însă, mai sus menţionate, sunt de responsabilitatea noastră.

Dacă ne uităm în istoria vetero-testamentală a poporului evreu, ori de câte ori preoţia era coruptă, poporul trăia în desfrâu şi revelaţia lui Dumnezeu se depărta de ei (vezi 1 Samuel 2-3). În cel mai simplu mod cu putinţă, slujba preoţilor era înaintea lui Dumnezeu prin jertfe şi activitatea din Locul Sfânt, iar binecuvântatul mare preot avea oportunitatea ca o dată pe an să stea uimit în prezenţa fizică a lui Dumnezeu, în Locul Preasfânt. Culmea, chiar şi în mijlocul acestei fenomenale apropieri de Dumnezeu, unii preoţi aleg calea compromisului. Ezechiel 44 ne pune înainte două categorii de preoţi: cei corupţi şi cei care au rămas integrii. Dar să începem cu începutul.

În mijlocul conflictului care apare în vremea înscăunării lui Solomon, observăm doi preoţi activi: Ţadoc, cel care stă de partea unsului lui Dumnezeu şi Abiatar, care alege calea răzvrătirii, de partea lui Adonia (1 Împăraţi 1.7 ş.m.d). Ţadoc şi urmaşii lui sunt cunoscuţi pentru loialitatea lor faşă de lucrurile lui Dumnezeu. Abiatar este cunoscut ca descendent al preotului falimentar Eli şi pentru compromisul său.

Ezechiel 44 face o distincţie clară, la care trebuie să luăm seama. Începând cu versetul 10, Dumnezeu vorbeşte prin prooroc spunând că preoţii compromişi îşi vor purta nelegiuirea. Interesant este faptul că Dumnezeu nu îi nimiceşte aici, ci continuă descriind ruşinea de care aceştia au parte, în versetele 11-14. Ruşinea şi pedeapsa preoţilor compromişi se vede în faptul că acestora nu le mai este permis să se apropie de Dumnezeu. Versetul 11 spune că ei vor sluji înaintea poporului, sacrificând animale zi după zi, ducând la capăt slujbele de la curtea exterioară a templului. În versetul 13 Dumnezeu declară „Ei nu se vor apropia de Mine ca să fie în slujba Mea." Prin compromisul lor, aceşti preoţi au nesocotit slujba dinaintea lui Dumnezeu, iar ruşinea şi pedeapsa este ca ei să slujească înaintea oamenilor şi nu înaintea lui Dumnezeu Însuşi.

De cealaltă parte, credincioşia şi integritatea lui Ţadoc şi a urmaşilor săi Îl determină pe Dumnezeu să spună în versetul 16 „Ei vor intra în sanctuarul Meu şi se vor apropia de masa Mea să-Mi slujească şi vor fi în slujba Mea." Restul capitolului vorbeşte despre cinstea, slujba şi înălţarea acestor preoţi.

Cred că avem nevoie de o deconstruire a modului în care na relaţionăm, ca preoţi, faţă de slujba sacră care ne este încredinţată. Mulţi creştini slujesc oamenilor în curtea exterioară fără a fi capabili să meargă mai profund tocmai datorită compromisului din inimă. Dumnezeu nu-i nimiceşte pentru că sunt ai Lui, ca şi leviţii, preoţi prin legământ, însă nu ajung să experimenteze profunzimile lui Dumnezeu, nesocotind sacralitatea slujbei lor înaintea lui Dumnezeu.

Mă gândesc la Maria şi Marta din Luca 10. În timp ce Maria şedea la picioarele Domnului Isus, slujind inimii Lui, Marta începe să comenteze. Cred că Isus s-a bucurat de ospitalitatea Martei , probabil chiar a mâncat din ceea ce aceasta a pregătit. Mustrarea lui Isus însă vine în momentul în care Marta consideră că ceea ce Maria face e pierdere de vreme şi mai bine ar pune mâna pe o mătură. Câţi dintre noi nu rămânem printre străchini şi mături pentru că etichetăm slujirea înaintea lui Dumnezeu ca fiind o pierdere de vreme?