stampila-ihop-200px

IHOP-TM | viziune - fundamente

În Casa de Rugăciune noi suntem onorați și privilegiați să fim parte a mișcării globale de rugăciune zidind-o prin aportul nostru zilnic aici în Timișoara. Ne rugăm pentru oprirea avorturilor și traficului uman în România, zidirea Bisericii lui Cristos în revelație și umblare cu Domnul, trezire spirituală în țara noastră, răspândirea focului evanghelistic printre studenți. Mijlocim pentru poporul Israel și binecuvântăm guvernanții României.

Scurt istoric al mișcării de rugăciune neîntreruptă

Cortul lui David

Rugăciunea este cea mai puternică armă pe care creştinul o poate avea. Aceste cuvinte sunt confirmate atât de Scriptură, cât şi de istoriile personale ale oamenilor care au refuzat să păstreze rugăciunea pe un raft prăfuit a vieţii. Nu este vorba doar despre armă ca atare, ci mai ales despre faptul că rugăciunea poate stârni inima lui Dumnezeu pentru a-şi grăbi lucrarea pe pământ (Luca 18, pilda judecătorului nedrept).

Împăratul David a fost un om al "unui lucru" (Psalmul 27:4). În jurul anului 1000 î.e.n., ca și act venit din inimă, David a poruncit aducerea Chivotului Legământului pe umerii leviților, în acompaniamentul cântărilor și instrumentelor, înapoi la Ierusalim. L-a așezat apoi într-un cort, rânduind 288 de cântăreți profetici și 4.000 de muzicieni ca "să cheme, să laude și să slăvească pe Domnul Dumnezeul lui Israel", zi și noapte (1 Cronici 15:1-17:27). Deși a fost ceva unic în istoria poporului, a fost planul lui Dumnezeu pentru Israel.

Rânduiala davidică pentru închinare

Deși cortul a fost înlocuit de un templu, rânduiala davidică pentru închinare a fost îmbrățișată și reinstituită de șapte lideri din istoria lui Israel și Iuda. De fiecare dată când această orânduială a fost reintrodusă în sistem, a urmat trezirea spirituală și victoria militară.

Solomon a lăsat instrucțiuni ca închinarea de la templu să se desfășoare în acord cu rânduiala davidică (2 Cron. 8:14–15).Iosafat i-a înfrânt pe Moab și Amon așezând cântăreții după rânduiala davidică: cântând în fața armatei. El a reinstituit închinarea davidică la templu (2 Chr. 20:20–22, 28).Ioas (2 Cron. 23:1–24:27).Ezechia a curățat și reconsacrat templul, a reinstituit rânduiala davidică a închinării (2 Cron. 29:1–36; 30:21).Iosia a reinstituit închinarea davidică (2 Cron. 35:1–27).Ezra și Neemia, la reîntoarcerea din Babilon, au reinstituit închinarea davidică (Ezra 3:10; Neemia 12:28–47).

Unii istorici au speculat că în vremea Domnului Isus, în căutarea lor de-a rămâne în comuniune cu Dumnezeu, esenienii din pustia lui Iuda a reinstituit închinarea davidică, împreună cu practica postului și a rugăciunii.

Tradiția monastică timpurie

Rugăciunea este cea mai puternică armă pe care creştinul o poate avea. Aceste cuvinte sunt confirmate atât de Scriptură, cât şi de istoriile personale ale oamenilor care au refuzat să păstreze rugăciunea pe un raft prăfuit a vieţii. Nu este vorba doar despre armă ca atare, ci mai ales despre faptul că rugăciunea poate stârni inima lui Dumnezeu pentru a-şi grăbi lucrarea pe pământ (Luca 18, pilda judecătorului nedrept).

Timp de peste o mie de ani, monahismul (practica jurământului de sărăcie, castitate și ascultare) a jucat un rol cheie în dezvoltarea teologiei și a practicii în Biserică. Începând cu secolele V și VI, călugării și călugărițele au început să fie acceptați ca și parte a societății. Monahismul a devenit leagănul pentru ceea ce numim laus perennis (rugăciunea continuă).

Alexandru Akimitul și călugării neadormiți

Născut în Asia Mică și educat la Constantinopol, Alexandru a devenit ofițer în armata Romană. Provocat de cuvintele lui Isus adresate unui tânăr bogat (Matei 19:21), Akimitul și-a vândut averile și s-a retras din viața publică în deșert. Tradiția ne-ar spune că după șapte ani de solitudine, Alexandru a incendiat un templu păgân. Arestat și întemnițat, l-a convertit pe guvernatorul închisorii (împreună cu întreaga sa casă), reîntorcându-se la scurt timp în deșert. Zelul său evanghelistic l-a determinat să convertească un grup de jefuitori care au devenit figuri centrala ale comunității sale monastice

În jurul anului 400, Alexandru s-a reîntors la Constantinopol în tovărășia a 300-400 de călugări, punând bazele a ceea ce numim laus perennis în vederea împlinirii cuvântului lui Pavel de-a ne ruga fără încetare (1 Tes. 5:17). Alungați din Constantinopol, călugării au așezat o mănăstire la Gormon, pe malul Mării Negre. Aceasta a devenit mănăstirea ordinului akimiților (literal, a neadormiților). Alexandru a murit aici, în anul 430, dar influența akimiților a continuat. Erau împărțiți în 6 coruri, prin rotație zilnică, pentru a crea un climat al rugăciunii și închinării neîntrerupte.

Ioan, cel de-al doilea abate al akimiților a fondat o altă mănăstire la est de Bosfor, cunoscută ca "mama" akimiților. Biblioteca acestei mănăstiri a fost recunoscută ca fiind una dintre cele mai importante din Imperiul Bizantin. Al treilea abate a ridicat o mănăstire în capitală, sub consulul Studius, dedicată lui Ioan Botezătorul. Studion a devenit un renumit centru de învățătură, probabil cea mai importantă mănăstire din Constantinopol. Și-a continuat activitatea până în anul 1453 când turcii au cucerit capitala.

Impactul akimiților se vede cel mai bine în închinarea lor și în liturghia bisericească. Mănăstirile, care numărau sute și uneori mii de suflete, erau organizate pe grupări naționale – latini, greci, sirieni și egipteni și apoi în coruri. Pe lângă laus perennis, care a fost transmisă mai departe în occident prin sfântul Mauritius de Agaune, ei au dezvoltat și Slujba Divină – o împlinire literală a Psalmului 119:164 ("De şapte ori pe zi Te laud, din pricina legilor Tale celor drepte"). Aceasta a devenit o parte importantă din regula celor șapte ore de rugăciune a ordinului benedictin.

Agaunum

În jurul anului 522, abatele Ambrozie a menționat o mică mănăstire aflată în Elveția. Legenda ne spune că în anul 286, Legiunea Tebană sub conducerea lui Mauritius de Valois a fost trimisă pentru a înăbuși răscoala galilor din nordul imperiului. Împăratul roman Maximian a cerut soldaților săi să aducă sacrificii păgâne, după obiceiul vremii, și să jure că vor lupta împotriva rebelilor gali și a creștinilor. Se pare că în provincia Galia se aflau comunități importante de creștini. Soldații creștini din Legiunea Tebană au refuzat să aducă sacrificii păgâne, iar după ce mulți dintre ei au fost martirizați, întreaga legiune ar fi fost decimată, la Agaunum.

Deși veridicitatea acestei istorisiri este pusă sub semnul întrebării, legenda martirilor de la Agaunum s-a răspândit mult. Între anii 515-525, împăratul Sigismund de Burgundia a susținut generos mănăstirea ridicată odată cu martirajul mai sus menționat, asigurându-i succesul. În 522 abatele mănăstirii Sf. Mauritius a instituit laus perennis după tradiția akimiților. Călugării, organizați în coruri, cântau și se rugau prin rotație, asigurând o acoperire continuă. Această practică a continuat până în jurul anului 900 având impact în mănăstirile din Franța și Elveția.

Comgall și Bangor

Mappa Mundi, una dintre cele mai binecunoscute hărți medievale menționează o localitate în Irlanda: Bangor. De ce oare era atât de important acest loc, acum un orășel de coastă, lângă Belfast?

Sfântul Patrick și Vallis Angelorum

Monahismul în insulele Britanice și Irlanda s-a dezvoltat asemănător cu cel al Părinților Deșertului din Est. Mama sfântului Patrick era rudă apropiată cu Martin de Tours, un contemporan al sfântului Antonie, părintele monahismului. Nu este astfel nicio surpriză faptul că același tip de ascetism egiptean s-a regăsit și în Irlanda.

În anul 433, o vreme în care Imperiul Roman începea să se clatine, sfântul Patrick s-a reîntors în Irlanda cu viziunea de-a propovădui irlandezilor mesajul creștin. În vreme ce în cea mai mare parte a Imperiului creștinismul a crescut sub episcopii care supravegheau orașele și centrele urbane, Irlanda nefiind cucerită, nu avea orașe fiind astfel ușor ca mănăstirile să devină centre de influență în societatea irlandeză.

O înregistrare din secolul XII ne relatează faptul că Patrick s-a odihnit la un moment dat în apropiere de Belfast Lough. Aici, împreună cu tovarășii săi, a avut o viziune cerească – valea s-a umplut de lumină și cântări îngerești. Valea a devenit cunoscută sub numele Vallis Angelorum sau Valea Îngerilor. Faimoasa mănăstire Bangor își va începe activitatea aici, cu o sută de ani mai târziu. Din acest loc, cântarea cerească urma să ajungă în Europa.

Comgall

Fondatorul mănăstirii Bangor, Comgall s-a născut la Antrim în anul 517. Și-a depus jurămintele monastice și a început pregătirea pentru noua sa viață. Regula pe care el o urmărea era atât de aspră încât șapte dintre călugării tovarăși lui au murit, fiind mai apoi constrâns să plece și să se stabilească la Bangor, în Valea Îngerilor. Cele mai timpurii înregistrări ne sugerează anul 558 ca inaugurare a mănăstirii Bangor.

Bangor Mor și Psalmodierea Perpetuă

La Bangor, Comgall a instituit o regulă monastică severă de post și rugăciune neîntreruptă. În loc să îndepărteze oamenii, această regulă a atras mii de oameni. Când Comgall a murit în 602, analele istorice ne spun faptul că în jur de 3000 de călugări l-au căutat pentru îndrumare. Bangor Mor a devenit cea mai mare școală monastică din Ulster precum și una dintre cele trei mari lumini ale creștinismului celtic (celelalte două au fost Iona, centrul misionar fondat de Colomba și Bangor de pe Dee, din Țara Galiilor, fondat de Dinooth). De-a lungul secolului VI Bangor a devenit faimos pentru psalmodierea corală. În secolul care a urmat, misionarii de la Bangor au dus pe Continent acest gen de muzică. La Bangor călugării au continuat practicarea laus perennis. Cântarea lor era antifonală în natură, bazată pe viziunea lui Patrick

Misionarii din Bangor

Viața ascetică de post și rugăciune a reprezentat atracția în Bangor. Cu trecerea timpului însă a devenit cunoscut și ca centru faimos al învățăturii și educației. Mai apoi mănăstirea a devenit o comunitate care trimitea misionari. Chiar și în vremea noastră, în Bangor există mai multe societăți misionare.

În anul 580 un călugăr din Bangor numit Mirin a dus creștinismul la Paisley unde a murit "înconjurat de minuni și sfințenie". În 590 unul dintre liderii pregătiți de Comgall, Colombanus, a plecat din Bangor împreună cu alți 12 frați. În Burgundia el a pus bazele unei reguli monastice severe la Luxeil, reflecând regula de la Bangor. De aici a pornit spre Bobbio în Italia, punând bazele unei binecunoscute mănăstiri în Europa. Colombanus a murit în 615, dar până în anul 700 o sută de alte mănăstiri a fost plantate pe teritoriul Franței, Germaniei și Elveției.

Sfărșitul Măreției

Măreția Bangorului s-a apropiat de sfârșit în 824 când a fost invadat de vikingi. Aceștia au ucis 900 de călugări la un singur raid. Deși secolul XII a cunoscut o reaprindere a focului lui Comgall sub activitatea sfântului Maleahi (prieten apropiat al lui Bernard de Clairvaux care i-a scris și biografia), din nefericire nu a avut același impact ca și mișcarea spirituală inițială.

Cluny

În secolele IX și X Europa era marcată de ridurile vikingilor, înrădăcinarea feudalismului și clătinarea vieții monastice. În acest context a răsărit ordinul Cluniac.

În anul 910, William cel Pios, duce de Aquitaine, a fondat mănăstirea de la Cluny sub conducerea abatelui Berno, instituind o formă mai strictă a regulii benedictine. William s-a asigurat că abația are parte de resurse financiare. De asemenea el a conferit mănăstirii două libertăți deosebite: sprijinul financiar a mediat dedicarea mănăstirii în rugăciune și laudă neîntreruptă – cu alte cuvinte laus perennis și autonomia față de guvernarea seculară, mănăstirea fiind astfel răspunzătoare doar bisericii de la Roma.

Cel de-al doilea abate, Odo, a preluat mănăstirea în anul 926. Zelul său în ceea ce înseamnă reforma vieții a determinat o creștere a influenței mănăstirii de la Cluny. Aceasta era recunoscută pentru independență, ospitalitate și generozitate. De asemenea s-a îndepărtat de regula benedictină, înlocuind munca din programul călugărului cu rugăciune intensă. Influența ei s-a răspândit în întreaga Europă.

Cluny și-a atins zenitul puterii și influenței în secolul XII. A supravegheat 314 mănăstiri de-a lungul Europei, devenind și un centru de pregătire a nu mai puțin de 4 papi. Declinul spiritualității la Cluny a condus însă la pierderea influenței.

Contele Zinzendorf și Moravienii

Rugăciunea este cea mai puternică armă pe care creştinul o poate avea. Aceste cuvinte sunt confirmate atât de Scriptură, cât şi de istoriile personale ale oamenilor care au refuzat să păstreze rugăciunea pe un raft prăfuit a vieţii. Nu este vorba doar despre armă ca atare, ci mai ales despre faptul că rugăciunea poate stârni inima lui Dumnezeu pentru a-şi grăbi lucrarea pe pământ (Luca 18, pilda judecătorului nedrept).

Un mare campion al rugăciunii necurmate a fost contele Nicholas Ludwig von Zinzendorf.

Zinzendorf s-a născut într-o familie aristocrată, dar pioasă. Tatăl său a murit când Zinzendorf avea doar șase săptămâni. A fost crescut de bunica sa, credincioasă de frunte în cadrul mișcării pietiste, prietenă cu Phillipp Spener, liderul pietiștilor. În acest context, Zinzendorf se dezvoltă cu o dorință adevărată de a trăi pentru Dumnezeu.

De la vârsta de zece ani Zinzendorf a fost educat în școala pietistă de la Halle, sub conducerea lui Augustus Francke, un alt lider pietist. Aici el a format un club școlar care a continuat pe durata întregii sale vieți: Onorabilul Ordin al Seminței de Muștar. După câțiva ani petrecuți la Halle, unchiul lui Zinzendorf a considerat că acest tânăr conte este mult prea pietist și l-a trimis la Wittenberg pentru a studia dreptul. În curând, Zinzendorf a fost acceptat în diverse cercuri ale societății europene. El și-a păstrat legăturile pe întreaga durată a vieții sale, deși poziția sa la curtea de la Dresda și planurile pentru viața în cadrul Curții Saxone ca Secretar de Stat nu s-au împlinit.

Moravienii și Herrnhut

În anul 1722 Zinzendorf a cumpărat de la bunica sa moșia Berthelsdorf și a așezat un predicator pietist în biserica luterană locală. În același an Zinzendorf a intrat în contact cu un predicator moravian, Christian David, care l-a convins cu privire la suferințele protestanților persecutați în Moravia. Acești moravieni, cunoscuți cu numele de Unitas Fratrum, erau urmașii ucenicilor lui Jan Huss din Boemia. Încă din anii 1600 acești sfinți au avut de suferit în mâinile monarhilor catolici. Zinzendorf le-a oferit azil pe domeniul său. Christian David s-a reîntors în Boemia și a adus împreună cu el mai multe persoane, formându-se astfel comunitatea de la Herrnhut, Straja Domnului.

Întâlnirea de rugăciune de o sută de ani și misiunea moravienilor

În 13 august 1727 a avut loc ceea ce se numește Cincizecimea Moraviană – o revărsare a Duhului Sfânt peste Herrnhut. În vremea acestei revărsări, 24 de bărbați și 24 de femei au făcut legământ să se roage în fiecare oră a zilei, acoperind 24 de ore. Imediat s-au alăturat și alți oameni acestei mișcări, rugăciunea lor necurmată continuând mai mult de o sută de ani.

Din camera de rugăciune de la Herrnhut s-a stârnit un zel misionar care nu prea a mai avut asemănare în istoria bisericii. Scânteia inițială a pornit din întâlnirea lui Zinzendorf cu eschimoși convertiți la luteranism în Danemarca. Contele s-a reîntors la Herrnhut cu o pasiune de-a duce Evanghelia în toate națiunile. Ca și rezultat, mulți oameni din comunitate au plecat în lume pentru a predica evanghelia, unii chiar făcându-se sclavi pentru a împlini marea trimitere. Prin moravieni au ajuns la credință oameni precum John Wesley.

Mișcarea de rugăciune continuă în zilele noastre

Rugăciunea este cea mai puternică armă pe care creştinul o poate avea. Aceste cuvinte sunt confirmate atât de Scriptură, cât şi de istoriile personale ale oamenilor care au refuzat să păstreze rugăciunea pe un raft prăfuit a vieţii. Nu este vorba doar despre armă ca atare, ci mai ales despre faptul că rugăciunea poate stârni inima lui Dumnezeu pentru a-şi grăbi lucrarea pe pământ (Luca 18, pilda judecătorului nedrept).

În ultimii ani, s-au ridicat mai multe expresii ale rugăciunii persistente printre care:

  • Faimosul Munte al Rugăciunii din Seul, Coreea de Sud, inițiat de pastorul Cho.
  • Comunitatea Taize a fratelui Roger, în Franța unde începând cu anii 1950, 10000 de tineri s-au adunat pentru a se ruga împreună cu monahii loculuiI
  • HOP-KC condusă de Mike Bickle, din Kansas City, SUA
  • Lucrarea condusă de sora Kim Marie Kollins, Burning Bush International, care mobilizează rugăciunea neîntreruptă printre cei 100 de milioane de catolici reînnoiți din lume.
  • The Call inițiată de Che Ahn care a umplut câteva stadioane cu credincioși din întreaga lume în scopul rugăciunii și a postului.
  • Ziua Mondială de Rugăciune care conectează milioane de creștini din lumea întreagă pentru o zi de rugăciune.